Grija zilei de mâine

Nu știu dacă a fost mereu așa însă mai nou, oamenii nu se mai pot bucura de Duminică de frica zilei de Luni. Si nu sunt singurul care are aces sentiment tampit, se pare ca sunt mai multi in situatia mea, deja a devenit un femomen. 

Oare ce o să fac mâine? Nu știu, o să văd mâine! Ce bine ar fi dacă am avea și un buton pentru muncă. Dacă tot muncim ca niște roboți, atunci ar fi normal să ne putem și scoate din priză când am terminat munca, nu?

Astăzi e Duminică și eu nu pot să mă bucur! Pentru că mâine e Luni. Și nu e orice luni, e chiar prima Luni din an. Nu știu ce se întâmplă cu ziua asta de Luni. Singurul avantaj pe care îl aveam atunci când nu aveam un program fix era că nu exista conceptul de Luni, această zi era o zi ca oricare alta. Pe de altă parte nu exista nici Duminică, orice zi era o zi ca oricare alta. Părerea mea e că tot rutina e de vină. Pe mine nu mă deranja așa tare să mai lucrez câte o Duminică, doar că începusem să o fac prea des. Și nu doar că nu aveam Luni sau Duminică ci nu aveam nici zi sau noapte, munceam cum nimeream. Teoretic, aveam un program flexibil, doar că nu prea puteam decide eu când lucrez. Lor le trebuiau un anumit număr de oameni pe oră, ținea de noi cum ne organizam. La început era bine pentru că ne ajutam dar tupă un timp fiecare a început să tragă pentru el și programul se transoformase într-o chestie variabilă și aleatorie, efectiv trebuia să țin un excell cu programul pe săptămână. Deci nici așa nu era bine. Problema e că măsurăm timpul până la începerea muncii, parcă am aștepta asta cu nerăbdare. Câți dintre noi mai numără zilele până la Crăciun spre exemplu? Eu unul nu am făcut asta. Suntem o generație de morcoviți sau ce se întâmplă? De ce stăm cu morcovu în fund că vine ziua de mâine? Oare cei care trăiesc în triburi cum de nu se gândesc la asta? Și în societatea lor chiar că se poate întâpla orice pentru că ei nu au hrană ambalată cu termen de valabilitate de câteva luni, nu au cuști imense de beton. Pe ei îi pândește moarte la fiecare colț și totuși nu sunt așa stresați ca noi. Până la urmă care e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Nu am mai auzite de mult să se moară de foame într-o țară democratică. Mi sunt cazuri sociale izolate dar intens meditizate că în rest, atuncăm tone de mâncare la gunoi.

Ce o să se întâmple luni până la urmă? O să-ți pierzi locul de muncă? Puțin probabil, pentru toată lumea e prima Luni din an, chiar și pentru șefi. Și chiar dacă ar fi să ți-l pierzi, nu se mai găsește de muncă în societatea noastră? Dacă am putea aduce în zilel noastre un om care s-a născut acum 500 de ani și să-i zicem că în lumea noastră poți să devii absolut orice vrei tu dacă vrei cu adevărat ar crede că a ajuns în rai. De fapt nici nu cred că ar putea să conceapă că nu e nevoit să fie tot ce a fost tatăl lui. Nu cred că ar putea percepe libertatea pe care o avem, nici măcar nu ar ști ce să facă cu ea. 

Acesta este paradoxul libertății omului modern, avem atâtea posibilități încât nu știm ce să facem cu ele. Și cu toate astea ne plafomăm, ne conformăm și ne sufocăm în rutină.