Atâtea tipuri de oameni...

Sunt atâtea tipuri de oameni încât...încât nimic, pur și simplu sunt foarte mulți oameni și deci foarte multe tipuri de oameni.

Aș vrea să scriu conținut de calitate, însă ca să faci asta trebuie să fii un om de calitate.

Sincer să fiu, nu mă consider un om de calitate, mi-a mai pierit din egocentrism. Obijnuiam să cred că sunt buricul pământului dar nu e nici pe departe așa. Mi-a luat ceva timp să realizez că de fapt nu fac absolut nimic, nici cu viața mea și nici pentru lume.

Oare cum pot fi alții fericiți știind că viața lor are o evoluție liniară, fără nimic extraordinar și se îndreaptă încet și sigur spre moarte. De fapt aici e ironia sorții, că nici măcar nu știu. 

Cică să cauți minunea din fiecare minute, ce prostie. Tocmai m-am bășit, mare minune! Un sfert de secol în care nu am realizat abolut nimic, asta chiar e o minune. Da, puteam să fiu în Africa să mor de foame, cum ar zice unii optimiști de meserie dar eu le zic că în același timp puteam să mă fi născut în Dubai și să ma șterg la cur cu hârtie igienică suflată cu aur. Așa că argumentele astea sunt irelevante, oricât ați căuta diamante în căcat, viața asta e pur și simplu o mică parte a unui ecosistem lictisitor și nemilos. Nu sufăr criză existențială ci pur și simplu nu știu de ce dracu m-am mai trezit din pat azi dimineată. Crizele existențaile nu sunt altceva decât treziri la realitate. E ca și când ai fost la un chef și te trezești primul în timp ce ceilalți dorm rupți de beție și îți dai seama că doar tu ești treaz și că ar fi trebuit să te îmbeți și tu mai tare, la fel ca cilalți dar știi că de fapt nu te-ar fi ajuat cu nimic.

Dacă stau să mă gândesc bine, eu sunt într-o criză existențială de când mă știu, nimic din ce am făcut până acum nu a avut nici un sens.

Nu am avut niciodată poftă de viața și nu simt că lucrurile se vor schimba la vreun moment dat.
Poate vă întrebați de ce nu mă sinucid? Asta m-am întrebat și eu mulți ani la rând dar am ales să aștept să se întâmple natural, ca să nu mai sufere nimeni, deși m-a tentat mereu ideea.

Și cum căcat să nu te întrebi de ce dracu mai tăiești pe pământul ăsta când te scurgi efectiv de la o lună la alta, când tăiești de la un salariul la altul când faci același lucru zi de zi, când in zilele libere nu vrei decât să dormi și atât...

Creștem

În general bărbații se maturizează mai greu, sau mai bine zis, nu se maturizează niciodată. Chelim și tot nu ne vine mintea la cap.
Eu unul, nu simt că m-a schimbat prea mult, nu am alte calitați sau defecte, sunt cam aceleași doar că unele s-au micșorat, altele s-au mărit. Astăzi începusem să am din nou un moment din ăla de anxietate, lucru cu care eram deja obișnui în adolescență, însă a trecut foarte repete, și sunt mândru de asta, am învățat să mă confrunt cu unele lucruri.

Asta e definiția mea pentru maturitate: aingerea potențialului de funcționalitate normală. Un fruct matur, e un fruct numai bun de mâncat, poate nu e cel mai bun așa și poate că unele fructe sunt mai bune necoapte dar asta e altă discuție. Maturitatea se atinge aproape inevitabil, pentru că să fii matur înseamnă să fii funcțional. Atenție! A fi matur nu înseamnă a funcționa la parametrii maximi de perormanță ci înseamnă pur și simplu că funcționzi normal.

Ca și adult, ești capabil să răspunzi automat la anumiți stimuli, cum ar fi frustrările. Și aici voiam să ajung, la starea pe care o aveam acum câteva minute: de neliniște, frustrare, neîmplinire. Am ajuns să înțeleg, să tolerez și chiar să accept anumite lucruri. Pentru că asta e viața, unele fructe se coc, altele nu, uneori vin ciorile și le mănâncă, alteori viermii. Unele fructe cresc mai mari, altele rămân mici.  Unele fructe sunt culese, alte cad pe jos și putrezesc, e un ciclu care se repetă și pe care îl vedem peste tot în natură. Sunt fel și fel de fructe, însă noi nu suntem orice fel de fructe, noi suntem fructele care au cel mai mult control asupra sorții lor. Cu siguranță că nu avem control total asupra vieților noastre dar comparativ cu niște fructe de rând, noi putem să creștem într-un anume mod.

Cu toate astea, sunt anumite elemente comune de cre nu ne putem lipsi, cum ar fi faptul că la un moment dat toate fructele se descompun într-un mod sau altul, faptul că există un timp potrivit pentru toate și că e limitat, faptul că unele lucruri nu poți să le schimbi atât de ușor.

Am terminat cu analogiile, mă scuzați dacă v-am plictisit, am o pasiune pentru a face analogii.

Un lucru e cert, după ce mai crești un pic, începi să vezi lucrurile altfel, asta e și bine dar și rău în același timp. E bine pentru că vezi lucruri pe care nu le vedeai, dar pe de altă parte începi să închizii ochii la anumite lucruri sau să mai pierzi din detalii. Nu pre știu ce sentiment să am față de asta, dar știu că indiferent cum mă simt, lucrurile merg înainte și fără să-mi fac eu introspecția de la ora 10 noaptea.

Revin

Revin după câteva luni bune. Luni în care nu am mai scris nimic, cel puțin nu aici. Am încercat să fac mai mult lucruri și nu mi-a ieșit nimic, cel puțin nu încă.
Știu că multe din vorbele mele sune deja clișee, sunt multe vorble înțelepte pe care le-am auzit de a lungul anilor și pe care credeam că le înțeleg. O idee des vehiculată e că în fiecare secundă din viața noastră luăm o decizice care ne va schimba viața, de fapt de cele mai multe ori suntem forțați să luăm o decizie. Lucurile se întâmplă și fără să vrem noi. Nu știu dacă e vorba de decizie, sau nici măcar alegere, e mai mult nimereală, sau destin dacă vreți. Chiar dacă ești un om super rațional, pot săți zic doar că ai impresia că deții controlul, de fapt e o iluzie, tu crezi că iei decizii raținale însă nu ai de unde să știi toate consecințele deciziei tale. Sunt foarte multe lucruri care nu țin de tine.

Nu vreau să zic că sunt o victimă a destinului. Cu siguranță că sunt nefericit/dezamăgit de multe lucruri, ca noi toți de altfel. Mă gândesc ce sens au avut anii ăștia de până acum, dacă am trăit cum am vrut, dacă eram mai fericit înainte, cu ce am rămas și ce a contat cel mai mult până acum? La nici una din aceste întrebări nu am un răspuns, de fapt am mai puține răspunsuri decât acum 5-6 ani.

Am găsit astăzi o notiță de a mea din adolescență, iată citatul, cuvânt cu cuvânt:

"Ai grijă ce-ți dorești, ca să ai succes trebuie să înduri multe eșecuri, ca să ai iubire trebuie să suferi mukt, ca să ajungi să fii deștept trebuie să înțelegei că acum ești prost, orice ai vrea să ai, trebuie să cunoși mai întâi lipsa. Ghidează-te după acest principiu când îți dorești ceva, ai putea suporta absența acelui lucru destul de mult timp încât să ajungi să-l ai? dacă răspunsul este "Nu" înseamnă că nu îți dorești destul, nu ești dispus să pleci în căutarea lucrului pe care îl cauți. Toți oamenii bogați au înurat la un moment dat sărăcia,  poți oamenii deștepți au fost la un moment dat proști, toți cei ce au găsit iubirea au fost la un moment dat singuri. Oricine poate reuși să obțină orice, atât timp cât poate să îndure absența acelui lucru. Dacă nu-ți place să fii sărac nu vei fi niciodată bogat, dacă nu-ți place să fii singur, nu vei fi niciodată iubit; dacă nu-ți place că ai de invățat, nu vei fi deștept.
Și dacă tot te-ai hotărât să aștepți, fă- activ, fi un sărac care muncește, fi un prost care învață, fi un eșec care îcercă. Vei vedea că mereu obții ce îți dorești, faptul că ești sărac e o consecință a faptului că vrei să fii bogat, e o dorință în curs de îndeplinire."

În primul rând vreau să mă aplaud singur și să mă apreciez pe mine cel din trecut. Notița asta îmi trezește două sentimente contradictorii.

Pe de o parte aș vrea să mai pot crede în ce ziceam atunci, pe de altă parte, îmi e milă de mine, cel din trecut, omul care credea că lucrurile vor fi mai bune în viitor.

Îmi pare rău să mă dezamăgesc, dar lucrurile nu sunt mai bune. Acestea fiind spuse, mă întreb dacă lucrurile chiar se schimbă vreodată. Oamenii cel puțin, nu se schimbă deloc, își pun doar măști, atâta tot.

Oarecum, mi-aș dori să mă pot întoarce în trecut ca să-mi zic asta:
"Fratele meu din trecut, tot ce pot să-ți zic e că nu ai ajuns nici măcar aproap de ce îți imaginai că o să fii. Să-ti fac un rezumat: ești falit, te-ai lăsat de două facultăți deja, acum te chinui să-ți plătești avansul la un apartament, nici măcar ăla nu poți să-l strângi. De trei săptămâni lucrezi două joburi, dar tot falit ești. Cea mai mare realizare a ta de până acum e că ai lucrat doi ani jumate într-un gunoi de call-center. ".

Dar sunt sigur că nu aș putea să schimb prea multe, probabil că nici măcar nu m-ar ajuta prea mult, ținând cont de mentalitatea mea suicidală din perioada aia.

Singurul lucru pe care am putut să-l fac bine până acum a fost să scriu și cu toate astea nu m-am ținut de scris, au fost multe circustanțe care m-au împedicat să fac asta. În primul rând, am avut nevoie de un job adevărat care să-mi plătească facturile. Iar un job adevărat îți suge toată energia și viața deci nu prea mai aveam cum să scriu. Sincer să fiu, nici mie nu-mi place să citesc ce scriu, cel puțin nu imediat după.

Nu m-am schimbat prea mult, nu am realizat prea multe, am strâns doar ani în plus, atâta tot.

Și cu toate astea, nu știu dacă aș schimba ceva, pentru că nu prea îmi mai pasă acum.
Știu că sunt alții care o duc mult mai rău decât mine. Am mai spus-o și o să o spun mereu: nu îmi pasă de alții!

Cred că mi-ar plăcea totuși să am o conversătie cu mine în trecut, nu neapărat cu scoput de a schimba prezentul ci doar să văd ce față am când aud că:

- Fata aia pe care crezi tu că o iubești de fapt e o nimeni, nu merită nici măcar o flegmă, nici nu o să-ți mai amintești cum arătă, pentru că nu e nimic ce ar putea să-ți placă la ea, are păr pe față frate! Cred că dacă iei o piatră și arunci cu ea pe stradă, găsești o prietenă mai bună. Nu înțeleg de ce faci atâtea sacrificii și eforturi ca să faci relația asta să meargă, o relație nu funcționează cum crezi tu. O să te desparți de ea și o să suferi, chiar dacă știi că nu ar trebui să suferi după o astfel de persoană. Și o să rămâi 2 ani singur. Știu că te sperie asta însă nu o să-ți dai seama cum trece timpul. Da, e adevărat, nu prea te plac fetele la vârsta asta și nu pentru că ești urât ci pentru că nu ai atitudinea aia care trebuie. Oricum, nu pierzi mare lucru, o să ajungi să realizezi cât de proaste și inutile sunt adolescentele. Apoi o să cunoști o altă fată care chiar o să țină la tine și o să te trateze așa cum meriți, chiar dacă tu acum crezi că nu meriți nimic. O să te căsătorești 3 ani mai târziu. A, da, încă urăști nunțile dar o faci pentru că nu-ți mai pasă de ce zic alții. O să vezi ce înseamnă o relație matură, unde nu-ți mai e rușine cu casa unde stau ai tăi, sau că iți mai crește câte un fir de păr pe spate. 

- Nu o să ai niciodată suficienți bani, așa că ai putea să incepi de pe acum să nu mai dai banii pe prostii. Principala ta cheltuială este fumatul, o să te lași și de asta cam pe la 23 de ani, o să-ți fie foarte greu să te lași și nu o sa simți nici o diferență financiară, pentru că banii se duc oricum.

-O să te lași de facultate, asta încă nu știu dacă e o alegere bună sau rea însă ce știu e că ar trebui să înveți dracului programare din timp, full-time. Lasă-te de jocuri video și alte căcaturi, dezvoltă o pasiune pentru web-design și nu o să regreți. Atât îți zic: ÎNVAȚĂ PROGRAMARE! Pese câția ani, programarea se va plăti în România aproape la fel de bine ca în stăinătate. Daca continui așa, o șa lucrezi în resurse umane pe 14 milione pe când salariul unui programator începe de la 18. E singurul domeniu unde poți face mia de euro pe lună, chiar și într-un oraș mai mic.

-Știu că nu o să mă crezi dar o să-ți iei un câine și o săl iubești mai mult decât orice, o să dormi cu el(ea de fapt) în pat și o să-l îngrijești ca pe propriul copil.

-O să te îngrași, treptat...dar sigur...lenea e cucuană mare, astea nu prea se va schimba.

-Psihologia ar trebui să rămână o pasiune, nu investi în educație de specialitate, e un gunoi, ca orice altă facultate.

-Poartă cămăși sau tricouri cu mânecă lungă, o să ajungi să suferi de reumatism la 24 de ani. Altfel, vei fi destul de sănător, mai sunt câteva probleme cu rinichii de care știi deja. Mai răcești, te mai dor măselele, ca pe tot omul.

-Asculți cam aceeași muzică dar nu ai reușit încă să-ți lași plete, doar un pic de barbă.Nimic de reporșat aici.


Dacă stau să mă gândesc, putea fi chiar mai rău, puteai fi complet singur, fără nici un loc de muncă și să fii nevoit să te muți cu ai tăi. O să înveți multe chestii, și știu cum te simți dar nu merită să te sinucizi, nu te mai gândi la asta. Tot pesimist o să rămâi dar o să incepi să te descurci singur și să nu-ți mai pese. A da, și nu te mai chinui să te faci înțeles, chiar îți pasă de ce cred alții? ei nu știu cum e să fii tu, eu știu cum e, trebuie să te ajuți singur și adevărul e că POȚI! Mi-ar fi plăcut să nu fi șters ce ai scris până acum, deși nu te crezi nici tu, vei vrea să recitești gândurile pe care le ai acum.

De câți bani ai nevoie ca să supraviețuiești într-un oraș

Bun, deci ești tânăr, proaspăt absolvent de facultate și vrei să-și iei viața în propriile mâini, cum faci?

<!--more-->

În priumul rând ai nevoie de o chirie. O garsonieră o să te coste pe puțin 100 de euro/lună, ideal e să mai stai cu cinevam sau să închiriezi un aparteament mai mare în 4 sau 5 persoane. Oricum ai fi, nu scapi fără 75 de euro/persoană. Dar hai să o dăm pe LEI, pentru că suntem în România. <strong>400 de lei</strong>, atât te costă o chirie într-un oraș mare. Și asta în cel mai bun caz, dacă ai noroc și dacă cunoști pe cineva. Am găsit chirie și cu 300 de lei însă era vorba de o garsonieră plină de gândaci, fără nici o îmbunătățire, nemobilată, la erajul 4, plină de igrasie și  legată la rețeaua publică de termoficare. Practic utilitățile constau dublu față de chirie. Cu greu, am stat totuși acolo un an dar nu aș mai face asta niciodată, ca să nu mai vorbesc de zonă și de vecini. Să rămânem totuși la suma de 400 de lei, pentru 100 de lei în plus scapi de gândaci, țevi sparte și vecini dubioși, eu zic că merită. După multe căutări am reușit să găsesc o garsonieră la prețul acesta pe care am luat-o complet mobilată și utilată, dar a fost o exceptie, îl cunoșteam pe proprietar. Evident că încă stau acolo pentru că nu există nimic mai ieftin. Nu o să-l uit niciodată pe domnul acesta care mi-a închiriat garsoniera și când o să o duc un pic mai bine o îl recompensez eu cumva. Să zicem că reușești și tu să ai norocul meu și să găsești un imobil bun la acelați preț

Acum aparea partea cea mai urâtă: facturile! Internetul, cea mai indispensabilă utilitate, ne costă minim 50 de lei pe lună. Pentru mine, televizorul e dispensabil, oricum nu mă uit. Apoi mai apare și curentul care costa cam 100 de lei, și restul utilităților care acumulează în medie 150 lei pe lună dacă ținem cont și de fluctuațiile de seson. Deci avem 300 de lei care se duc doar pe utilități. Acum depinde de sezon, tipul de încălzire, etc. O să presupun că nu folosești rețeaua puplică de termoficare unde plătești 500 de lei pe lună doar pentru căldură(deși cam de asta ai parte când iei o chirie ieftină).

Avem deja 700 de lei pentru chireie și utilități, adică minimul pe economie în România în momentul de față.

Să mergem mai departe, o să presupun că nu îți permiți o mașină, deci o să dai banii pe autobuz. După caz, transportul costă între 40 și 60 de lei/lună, o să cosniderăm că ne costă 50.

După părerea unora mâncarea at trebui să coste 200 de lei pe lună adică fix 20 de bonuri de masă, ceea ce mi se pare o aberație, pentru mâncare plătim pe puțin 400 de lei. Și asta vânând cele mai bune oferte de prin magazine.

Mai adăugăm și amonamentul pentru telefonul mobil care ne mai costă 50 de lei și deja suntem cu 500 de lei peste minimul pe economie ajungând la un total de 1200.

Presupunând că nu te îmbraci decloc, nu te îmbolnăvești niciodată, nu folosești nici un produs de igienă(nici măcar hârtie igienică) și nu ieși din casă, tot ai nevoie de 1200 de lei doar ca să supraiețuiești. Așa că mă întrem cum se așteaptă unele companii să ne mulțumim cu 1000 de lei.

Singura posibilitate este să mai stai cu cineva și să faceți amândoi economie(sau să faceți foamea). Să zicem că împărțiti mâncarea și utilitățile, deci mai scutiți câte 200 de lei de persoană, dar totuși 1000 de lei, reprezintă chiar limita existenței. Ajungi să trăiești din bonurile de masă, asta dacă ți se oferă pentru că sunt opționale. Evident, copiii nici nu intră în discuție.

Nu înțeleg totuși cum se descurcau părinții noștii, mai ales că se întâmpla să muncească doar unul dintre părinți. Și reușeau să mai crească și doi copii sau, după caz, chiar și un soț bețivan. Pentru mine femeile merită tot respectul din lume. Sunt și acum doamene care dintr-un minim pe economie cresc doi copii, fac și mâncare și mai produc și pentru un trântor alcoolic. Păi nu o fi mai bine la țară oare? Acolo nu prea se pune problema de mâncare, atât timp cât crește iarba, "<em><a href="https://www.youtube.com/watch?v=U79rX9n2IuU">crește porcii, se face pauteu</a>'</em> " vorba unui înțelept. Mai mănânci un ou, o ceapă, o slană, depinde cât ești de gospodar.

Eu zic să ne mutăm cu toții la țară că eu unul m-am săturat de atâția cartofi prăjiți și de frig. La țară ai sobă, poți să bagi pe foc aproape orice, nu stai cu ochii pe termostat, ba chiar faci și mâncare la același foc. Sincer, nu mă dau în vând supermarketuri și după alte facilități pe care mi le-ar putea oferi orașul dar pe care nu mi le permit oricum. Ce să-i faci? Fraier!

Ciuma Numită Call-Center

Dacă părinții noștrii ne iau peste picior că nu am făcut armata, noi o să le spunem copiilor niștrii că nu știu ce înseamnă munca într-un Call-Center. Nu e de mirare că România a ajuns în top 10 țări care oferă servicii de call-center. Nu degeaba suntem un popor ospitalier.

<!--more-->

&nbsp;

Vă zic din experiența personală că România e considerată a doua Indie, am lucrat pentru o multinațională americană cu clienți exclusiv din SUA care s-au obinuit și chiar se așteptau să vorbească cu un indian sau un român, majoritatea preferau românii. Și Filipine stă destul de bine la capitolul acesta. Dar oare chiar e bine să ne comparăm cu ei? În Filipine ori ești pescar ori lucrezi în call-center, au ajuns să organizeze cursuri de "cultură americană" ca să își poată înțelege mai bine clienții. Neofecial, au devenit o colonie americană și nu suntem nici noi prea departe de asta.

Or fi având americanii dolari și petrol dar oare nu e outsourcing-ul o formă de sclavism modern? Dacă stai să judeci lucrurile la rece chiar așa e, pentru că  ei dau ordinele, noi executăm, ei dețin clădirile, ei scot profitul, noi suntem niște simple unelte, numere. Nu contează cine muncește atât timp cât se atinge target-ul. Nu contează nimic altceva decât productivitatea. Oamenii sunt intershimbabili și chiar dispensabili, s-a creat o generație întreagă de potențiali sclavi. Practica lor este să ia tineri, să-i stoarcă și apoi să se debaraseze de ei. Ce-i drept nici nu pera au cerințe mari, cam oricine s-ar încadra în cerințele lor. Și din fericire pentru companiile din domeniu, există candidați din abundență, pentru că nici nu ai ce altceva să muncești în țara asta. CGS spre exeplu s-au auto-intitulat "employer of choice" când de fapt sunt "employer of no choice".

Pentru o companie, outsorcing-ul e forma ideală de a te disculpa. Ca și funizor de servicii, e mai simplu să contractezi o companie care să-ți facă treburile murdare iar dacă "the s***t hits the fan" dai vina pe ei și apoi ieși în fața clienților ca un erou rezolvând problemele pe care nu sunt în stare să le rezolve idioții de la call-center. Să vă dau un exemplu: tu când suni la Orange de fapt suni la un call-center contractat de către Orange să le țină clienții de vorbă și să le vândă gogoși prefăcându-se că le pasă enorm de problemele clientului. Ca și client nu faci decât îți descarci nervii pe un copil care are nevoie de bani de chirie sau care a avut proasta inspirație să se lase de facultate. Probabil ai fi putut să-și rezolvi singuri problema iar sclavul de la celălalt capăt al firului te va ajuta să realizezi cât de prost ești încercând din greu să nu te jignească cu întrebări idioate și mulțumindu-ți că ai reușit să-ți repornești calculatorul.  Îmi pare rău să ți-o spun dragă clientule însă dacă tu crezi că cei de la call-center știu mai mult decât tine, te înțeli amarnic.

Oricum, clientul nu are prea multe de pierdut,eventual își pierde doar timpul și în cel mai rău caz o să ajungă într-un final la companie mamă și o să i se rezolve foarte simplu problema. Nu că agentul nu ar fi putut, ci pur și simplu nu i se dă voie să te ajute prea mult, are un anumit număr de apeluri pe care trebuie să-l realizeze, e vorba de numere, abolut orice aspect e targetat. Chiar și pentru modul în care îți ceri scuze clientului că are o problemă există un target. Timpul în care nu se aude nimic pe apel tot agentului i se impută, teoretic trebuie să vorbești în continuu. Și crede-mă când îți zic că nici unui agent nu-i face plăcere să-ți bage pe gât un produs despre care și el știe că e de rahat. Știe că o să-l refuzi, pentru că nici el nu ar accepta o astfel de ofertă însă e obligat să-și spună scriptul. Ție ca și client își e foarte simplu să spui "da" sau "nu" sau chiar să-l înjuri pe sclav dacă vrei, pentru că el nu are voie să riposteze, el e doar un papagal. Singurul care iese în pierdere în afacerea asta este agentul. Dar unii chiar își merită soarta, și eu mi-am meritat-o, pentru că am renunțat la facultate și am vrut să mă angajez, am vrut să fac bani. Într-un call-center cu siguranță o să întâlnești două categorii mari de angajați: cei de cursă lungă și ce care au venit pentru câteva săptămâni. Dar mulți din cei ce s-au gândit că vor sta câteva săptămâni ajung să rămână într-un call-center doi ani de zile.

Majoritatea celor care lucrează aici sunt:

- Tineri care s-au lăsat de facultate.

- Tineri pe care i-au forțat părinții să margă la muncă.

- Oameni fără pic de experiență.

- Oameni cu rate sau diverse probleme financiare și care ar putea accepta orice fel de job.

- Oameni care au plecat de jos, foști agenți de pază, vânzători, etc. cărora on job în care stai pe scaun și vorbești la telefon li se pare chiar un upgrade.

- Tineri "rebeli" care vor să le demostreze prietenilor sau părinților că pot să se descurce singuri. Majoritatea au tatuaje sau piercing-uri. <em>A nu se înțelege că sunt împotriva acestor lucruri, penru că și eu am.</em>

- Tot felul de semi-rebuturi ale societății, foști pușcăriași, oameni fără studii, alcoolici, drogați, etc.. Majoritatea celor din call-center duc o viață toxică. Cred că mai bine de jumătate din angajați sunt fumători și aproape un sfert dintre ei consumă și alte droguri(mai ales pe proiectele de outsourcing pentru stărinătate).

- Gameri sau tot felul de pierde-vară.

- Tineri veniți de la țară sau din orașe mai mici care s-au mutat în oraș pentru a studia însă nu și-au mai permis să plătească chiria și au fost nevoiți să se angajaze. Mulți dintre ei renunță la studii pe parcurs.

- Oameni trecuți de 40 de ani, fără nici un fel de realizare în viața personală sau profesională care pur și simlu au renuțat să mai spere la ceva mai bun.

&nbsp;

Recunosc că și eu mă încadrez în cel puțin 3 din categoriile de mai sus. Dacă lucrezi de mai multe de un an într-un call-center, e cazul să pleci urgent! Pentru că o să te plafonezi și nici nu o să realizezi când o să ajungi cel mai "vechi" din echipă. În call-center angajarările se fac în masă, peste tot se întâlnește conceptul de "wave" pentru că oamenii vin și pleacă în valuri. Abea când rămâi ultimul din echipa ta de training realizezi că trebuie să faci o schimbare. Și lucrul cel mai dureros e că după 3 ani de call-center nimeni nu o să considere că ai vreo experiență relevantă în vreun alt domeniu în afară de call-ceter, deci va trebui să o iei de la zero. Poate că ai reușit să obții un salariu bunicel însă nu vei putea face asta la nesfâtșit așa că anii petrecuți în call-center sunt ani pierduți.

Să fii dat afară dintr-un astfel de loc e de fapt cel mai bun lucru care ți se putea întâmpla.

Nouă ne spunea un Manager la un moment dat că ar trebui să zicem merci că avem un loc de muncă și că oricum doar banii contează, experiența e irelevantă, pentru că atunci când ieși în oraș îți plătești berea cu bani cu cu experiență. Un altul insista să ținem toate neoanele deschise pentru că citise el undeva că lumina puternică forțează oamenii să fie productivi. Ca să nu mai zic că ești ținut în priză 8 ore pe zi, practic pauza legală de masă e îmărțită în pauze mai mici pe care trebuie să le iei ca să nu-ți explodeze pur și simplu capul. În pauza aia trebuie să mergi și la baie, eventual să și ronțăi ceva și neapărat să fumezi o țigară. Nu ai cum să nu fumezi la call-center. Dorința de a fuma o țigară face timpul să treacă mai ușor. Pauzele însă trebuie să dureze un anumit timp și trebuiesc luate fix când vor ei, altfel ratezi intervalul. Ca să nu mai zic și că există zile fără pauze pentru că cine știe cine a lipsit sau a cedat nervos. Iar bătrânii care tocmai și-au cumpărat un calculator trebuie ajutați urgent!! Au de trimis emailuri importante cu poze cu pisici și bebeluși. Nu vreau să vorbesc și despre clienți pentru că nu aș mai termina niciodată articolul ăsta. Vă zic doar că anul trecut, cu câteva minute înainte de trecerea dintre ani ajutam un bâtrânel să dea copy-paste. Viața mea era cu adevârat împlinită.

Poate că vi se pare că exagerez sau că mă plâng prea mult, dar sunt sigur că mi-ați da dreptate dacă ațti lucra într-un astfel de loc cel puțin un an. De fapt pun pariu că majoritatea nici nu ați trece de perioada de probă, jumătate din wave pleacă în primele 3 luni.

"Ce poate fi așa rău?" zic unii, "până la urmă stai pe scaun, nu te ninge, nu te plouă." Cam trist dacă aștepările noastre se rezumă doar la asta. Eu unul vreau mai mult de la viață. Nu mă deranjează munca dar nici nu mi se pare că merită să accepți orice.

Și mai grav mi se pare că mai nou, aprape orice job entry level implică o muncă de tip call-center.  O să ajungem să nu mai știm să facem altceva.

&nbsp;

De ce vreau să lucrez în IT

Nu sunt nici pe departe expert în câmpul muncii însă am schimbat câteva joburi până acum. Știu ce înseamnă să lucrezi într-o  firmă mare și ce înseamnă să lucrezi pentru o firmă mică, am avut contact cu corporații multinaționale,  cu startup-uri și am făcut și un pic de freelancing. Nu zic că părerile mele sunt cele mai bune, cu siguranță că nu mă pot compara cu cineva care are 10 ani experiență însă cred că e importantă și perspectiva unui tână ca mine.

<!--more-->

Deși toată lumea înjură marile corporații, un lucru e sigur: sun foarte corecți în ceea ce privește plata. Asta pentru că nu-și permit să facă greșeli de genul acesta. E adevărat că scot untul din tine dar măcar te plătesc . Nu mă refer neapărat la raportul muncă/pltă pentru că asta e un lucru subiectv, mă refer doar la faptul că mereu primești cât ți-au promis și când ți-au promis. Cât timp am lucrat pentru multinațioanle, am fost plătit o singură dată mai târziu cu o zi, în rest banii intrau exact la timp și suma era mereu cea stabilită sau poate chiar puțin mai mare în funcție de performanța din luna respectivă. Nu am fost niciodată sancționat financiar așa cum se întâmplă la multe alte firmulițe. Acum depinde și ce contează pentru tine. Dacă ții foarte mult să stai permanent pe Facebook sau nu ești dispus să te vinzi, atunci nu ai ce căuta într-o multinațională. În schimb, dacă tot ce contează e să ai un job și să primești bani regulat, poți să începi prin a munci pentru o astfel de companie uriașă. Oricum, nu merită să stai prea mult acolo, pentru că o să mori încet.

Din păcate, în România și mai ales la firmele mici, încă se parctică munca la negru, overtime-ul neplătit, sau diverse forme prin care patronul îți crește profitul nedreptățind angajații. Vina este în cea mai mare parte a statului pentru că ei stabilesc taxele. Nu mai există vreo altă țată "civilizată" în care angajatorul să plătească atâtea taxe ca în România. Iar anagajatului nu-i pasă decât de cât ia el în mână fără să se întrebe vreodată cât îl costă el pe angajator. Degeaba putrăm îi purtăm pică șefului nostru când statul e de vină de fapt. Diferența dintre cât valorăm noi ca angajați și cât primim se duce în primul rând la stat și apoi la anajator, pentru că trebuie să facă și el un profit până la urmă.

Cea mai lungă experiență pe care am avut-o a fost într-un call-center. Poate vă așteptați să zic că a fost cel mai urât job posibil însă nu e chiar așa. În primul rând plata era mereu corectă, mereu la timp și totul  apărea pe hârtie, fără nici un fel de șemecherii de genul  "minum pe economie pe hârtie și restul la negru". Era foarte greu într-adevăr însă și banii erau pe măsură. Oricum nu e genul de job pe termen lung, pentru că îți mănâncă nervii. Deja s-a declanșat o epidemie în România în ceea ce privește call-center-ul, o să ajungem mai rău decât Indienii. E important să ai tot salariul pe acte, cine știe, poate nu o să plece chiar toți tinerii din România și o să avem și noi la un moment dat o pensie. Plus că atunci când vrei să-ți iei un credit trebuie să dovedești că ai un anumit venit și nu ai cum să justifici banii pe care îi primești la negru.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre IT. Singurul domeniu unde se mai respectă cât de cât omul, unde nu există overtime neplătit și întârzieri de plată. Acum depinde și de ramură, pentru că termenul de IT e deja prea general. Poți să faci programare, mentenanță, design, support, etc. Am și prieteni care lucrează în IT pe 1000 de lei la  tot felul de firme fantomă dar cunosc și persoane care au primit peste 2000 de lei în prima lună de training. Oricum ar fi în IT sunt cele mai multe firme care plătesc bine, e problema ta dacă accepți să stai pe 1000 de lei. Slariile mai mici de 1500 de lei sunt o raritate în acest domeniu. Pe când în alte deomenii, sunt anagajați care nu primesc 1500 nici după doi ani de muncă.

Personal, mă interesează programarea, pentru că e un lucru general valabil, dacă știi un anumit limbaj, nu e mare lucru să înveși un altul. Dar și în programare sunt diverse ramuri, diverse limbaje, sunt și companii care folosesc limbaje proprii dar cele mai multe folosesc un limbaj universal.Sunt sigur că nici în domeniul ăsta nu e numai lapte și miere dar măcar e mai bine decât să lucrezi cu oamenii. Oamenii sunt cele mai imprevizibile mașinării, vorba aia: "câți oameni atâtea probleme" iar calculatoarele sunt cât de cât previzibile, dacă reueșești să devii suficient de bun, poți să prezici ce o să facă un calculator. Nu aș vrea să evit interacțiunea umană însă nu vreau ca oamenii să fie obiectul muncii mele. Oamenii nu rețin mai nimic din ce le zici, munca de consultant e oarecum inutilă, mai bine le trimiți un email și îi lași pe ei să studieze singuri. Când ajungi să citești scripturi, să urmezi proceduri și să faci o muncă de robot, deja începi să te îndoiești de sensul vieții tale, e ca și cum te-ar fi programat cineva. Până la urmă și asta tot programare e, doar că omul e mașinăria, o mașinărie foarte imprevizibilă de altfel.

Timp = bani

Din păcate în România încă se mai plătește salariul la lună cu bani cash. Corect ar fi să ți se plătească strict orele lucrate și nu cash ci pe card. Așa nu ar mai exista nici overtime neplătit nici lene plătită. Plus că totul ar apărea pe un extas de cont, nu ar mai exista atâta evaziune. E o vorbă veche românească, timpul trece leafa merge. Asta explică foarte bine cum suntem noi ca nație, atât timp cât nu murim de foame e bine. Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Nu mai e un secret că România e pe penultimul loc în Europa în ceea ce privește salariul minim pe economie. Și să nu uităm că la noi prețurile sunt la fel ca și în restul europei. Îmi plac foarte mult expresiile de genul salarii competitive, sau bonusuri motivante. Competitive cu ce? cu nimic? cu foamea? Motivant să ce, să nu te sinucizi încă? Ideea de confidențialitate mi se pare iarăși genială, pentru că românii merg cu salariile lor confidențiale să-și cumpere o pâine la preț confidențial. La noi o pâine constă 3 lei, adică 0,43% din minimul nostru pe economie. Pe când în Anglia, o pâine costă maxim o liră, deci 0,1% din minimul pe economie de 950 de lire. Și totuși Anglia nu e o țară ieftină. Dar ei au măcar o sumă neimpozitabilă de 10 000/an astfel încât indiferent cât de puțin câștigi tot trăiești decent. De fapt nici nu prea contează dacă faci 6,50/oră sau 8/50, difenreța e destul de mică dacă vorbim doar de salariul Net. Deștepți englezii ășstia, nu degeaba au inventat ei expresia Time is Money.

Hai să luăm un studiu de caz, cazul meu spre exemplu, ca să nu se supere nimeni. Eu câștig 1400 de lei pe lună.

După calculele mele, dacă o lună are cam 168 de ore lucrătoare, în funcție de câte sărbători sunt, eu câștig cam 8,33 lei pe oră, ceea ce e foarte puțin, pentru că dacă mănânc în ziua aia un sandwish, e ca și cum aș fi muncit o ora degeaba. Muncesc 48 de ore, adică 6 zile în continuu sau 2 ore si 22 de minute/zi  sau numai opentru chirie. Bine că nu mai fumez, pentru că așa pierdeam încă o oră pe zi, doar ca să am bani să-mi iau țigări.

Deci să scădem ora pentru mâncare și cele două ore și 22 de minute pentru chirie, rămândem cu 5 ore și 38 de minute/zi. Încă nu am socotit mâncarea de acasă și utilitățile.

Pe lună, pentru utilități(incuzând Internet și telefonie mobilă) se mai duc încă 400 de lei (48 ore/luna sau 2 ore si 22 de minute/zi) și pe mâncare încă vreo 300 de lei(36 de ore sau o ora si 42 de minute/zi), transportul mă costă 60(7 ore/luna sau 27 de minute/zi). Rămând cu doar o oră și 9 minute ale mele în ziua respectivă. Nu am socotit hârtia igienică, dacă aș pune totul pe hârtie aș ieși pe minus.

Sau hai să o luăm altfel, pentru mine timpul e moneda de schimb, și atunci 1 leu înseamna de fapt 8 minute si 20 de secunde. Astfel încât o pâine reprezintă 25 de minute de muncă. Așa că de ce să-i dau unui cerșetor un leu, pe minte poate în ălea 8 minute m-a futut șeful la cap în continuu.

Și nu e vina angajatorilor, credeți-mă pe cuvând, nici eu nu am crezut până nu am ajuns în situația de a plăti statului român aproape 500 de lei pentru un salariu de 700 de lei.

Să vă explic, practic angajatorul plătește de două ori CAS-urile, o dată din brutul angajatului și încă o dată la stat fără nici un fel de explicație. Dacă te șoca faptul că rămâi cu 700 de lei din 941 brut, gândește-te că angajatorul pierde cu tine în total 1200 de lei + alte cheltuieli de întreținere, chiri, etc. Practic tu trebuie să produci cel puțin de deouă ori cât câștigi ca să renteze cât de cât afacerea. Ideal ar fi să produci de 3 ori mai mult, mai ales dacă lucrezi într-o companie mică. Dacă iești fermier angajat, ar trebui să crești 3 porci și tu să iei acasă doar unul. Dacă începi să vezi lucrurile așa o să constați că acum e mai rău decât în evul mediu.

Sursa: efin.ro

Dacă nu ar fi muzica

O să încep acest articol în stilul lui Ion Creangă spunând că nu știu alții cum sunt dar pe mine muzica m-a fascinat de mic copil. Îmi aduc aminte și acum că stăteam până noaptea târziu ascultând melodiile preferate. Muzica mi-a marca viața și aproape orice melodie din playlist se leagă de o anumită amintire sau perioadă din viața mea. De-a lungul anilor am adunat melodii potrivite pentru orice fel de situație. Țin foarte mult la colecția mea de muzică, tocmai de aceea am ales să încep să și cumăr melodiile preferate. Din păcate nu e un lucru tipic românesc, pentru că noi cică nu prea ne permitem, suntem un popor sărac. Dar cum altfel să-ți arăți aprecierea față de artiști? Singura formă de recompensare a "artiștilor" din România este datul banilor la lăutrari(și lăutoraul e tot un artist până la urmă) sau participarea la anumite evenimente. Dacă alții aruncă cu bani pe Guță, eu prefer să arunc banii pe mp3-uri. Cât despre artiștii români, prefer să mă abțin, sunt unii care îmi plac, dar nu sunt atât de naționalist încât să-mi placă un lucru doar pentru că e românesc. Pe dealtă parte, nici nu desconsider un lucru doar pentru că e românesc, doar că mi se pare că nouă ne e frică încă să facem ceva nou, ne mulțumim să copiem. Și nu mă refer numai la Marius Moga și alți producădori second-hand, pentru că eu ascult cel mai des "muzică cu țipete"(nu o să vorbesc despre genul muzical păentru că nu sunt de acod cu clasficarea și cu dezbaterile de genul : formația aia nu e metalcore, e dethcore combinat cu nu știu ce...) Nu mi se pare că vreo formație românească s-a ridicat până acum la nivelul celor din afară, majoritatea copiază și ei cum pot, se simte că sunt români, le e frică să țipe cum trebuie, le e frică să facă ceva ce încă nu s-a făcut la noi.

Încă sunt în căutarea uni magazin online bun, am cumpărat câteva de pe Google Play însă mă enervează că nu are chiar atât de multe ca iTunes. Plus că nu sunt deloc fan Apple. Trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru Google în general, de la Android până la Youtube.
Aș încerca Amazon, mi se pare o companie foarte bună care se exează foarte mult pe nevoile clienților.

Indifent dacă cumperi sau nu muzica contează să simți furnicături în piele când o asculți, dacă nu simți asta, atunci nu merită. Înseamnă că asculți doar mizerii. Și prin mizerii nu mă refer la melodii comerciale, există și astfel de melodii chiar bune, de fapt de asta au și devenit comerciale. Și până la urmă fiecare ascultă ce vrea, dar dacă nu ți s-a făcut niciodată pielea de găină când asculți muzică atunci nu asculți ce trebuie. Nu contează dacă ai sentimentul ăsta când asculți Trance sau Metal contrază doar să-ți placă atât de mult încât să nu poți sta locului, să sari, să dansezi, să cânți, să dai din plete, să suferi, să plângi, să dai toți banii la lăutari. Îmi asum responsabilitatea de a apăra orice gen de muzică, chiar și manelele. NU sunt absolut deloc fan însă e sunet până la urmă, cine sunt eu să interzic un anumit sunet? E vorba despre dreptul de exprimare până la urmă, că nu le place unora e altă poveste. Nu pot fi de acord cu exprimarea forțată și impunerea gusturilor tale asupra altora. La fel cum nici eu nu dau Metalele la maxim, așa mă aștep să nu aud Manele peste tot. Știu că e cool să fii anti-Manele însă am trecut de mult peste faza asta. Nu prea îmi mai pasă ce asculă alții, îmi pasă doar de ce ascult eu.

Dimineață

Totul se schimbă după un somn bun. Chiar și după un somn scurt de  20 de minute parcă ai o altă viziune asupra vieții. Când eram mai tânăr zicam că e o prostie să dormi, că trece viața pe lângă tine dormind, încercam să dorm cât mai puțin, ba chiar mă simțeam vinovat că dorm.

Acum totul s-a schimbat, eu sunt pe primul loc și nu o să mă mai sacrific niciodată pentru nimic. Nu o să-mi mai sacrific nici o noapte. În liceu și facultate pierdeam de multe ori nopțile învățând, nu neapărat din cauză că nu-mi ajungea ziua ci atunci îmi mai găseam timp. Pentru ce? Cu ce m-a ajutat până la urmă? Apoi am început să muncesc, și am ales să muncesc mai bine de un an doar în schimbul de noapte. Iarăși mă întreb, pentru ce? Cu ce am rămas? În perioada aceea de fapt nici nu aveam dimineață, pentru că nu dormeam niciodată 8 ore legate, ci în reprize de câte 2-3 ore.
De obicei terminam la 8 dimineața și ajungeam acasă pe la 8:30, până mâncam, mă schimbam, etc. se făcea 9 sau mai mult.
Ai simțit vreodată când te trezești că ești putred pe dinăuntru? Așa mă simțeam eu în fiecare "dimință" pe la ora 12 când mă trezeam din prima repriză de somn.  Mă dureau toate oasele în același timp și simțeam că sunt un zombi, simțeam că iese un miros de mortăciune din mine, un miros pe care nici eu nu puteam să-l suport. De când nu mai fac asta și am jurat că nu o să o mai fac niciodată, diminețile normale au devenit foarte importante pentru mine. Până la urmă așa e și normal, să dormi noaptea și să te trezești dimineața, nu invers. Să fii nevoit să te culci când răsare soarle e cel mai urât lucru. Plus că ziua nu ai cum să te odihnești, chiar dacă ai draperii groase sau dopuri în urechi. La bloc mai ales, sigur se trezește cineva să mai dea o gaură, să mai facă un șnițel, etc. Și mai exista un aspect. Când muncești noaptea și ziua stai acasă, ceilalți presupun că ești liber. Mi se întâmpla de multe ori să primesc diverse sarcini din partea familiei pentru simplul fapt că ei erau la muncă și eu rămâneama acasă. Asta până m-am enervat într-o zi și le-am zis că dacă mă mai deranjează cineva în timpul meu de somn o să îi deranjez și eu în fiecare noapte la 3 jumătate și apoi încă o dată la 6, fix când e somnul mai dulce.

Așa că, aci, nu o să fac altceva decât să beau o cafea și să mă bucur că în dimineața asta nu sunt un zombie.

Superstiții

Azi e Marți 13, sper să vă treacă o pisică neagră prin față, în timp ce treceți pe sub o scară, să vă speriați de ea, să vă împiedicați cu stângul și să spargeți o oglindă! Glumesc! De fapt, nu glumesc, cei care chiar cred în superstiții, cred că merită să trăiască în teroare. De obicei, când primești un lucru, îl meriți, mai puțin dacă e cancer. Astăzi am chef de glume proaste! Nu am crezut niciodată în superstiții însă cred în karma, cred că pentru orice acțiune există și o reacțiune, nu există fapte fără consecințe. Însă să crezi că o oglindă spartă sau un număr îți aduce ghinion e o mare prostie. Nu văd cum ar putea Universul să așeze lucrurile astfel încât fix din cauza ogninzii ăleia să se întâmple o nenorocire. Norocul ți-l faci singur! Sunt multe zicale de genula ceste, devenite deja clișee, dacă viața îți dă lămâi, faci limonadă, etc. Probabil că unii folosesc superstițiile pe post de justificare pentru lipsa nor de încredere, e mai ușor să zici "astăzi mi-a mers porost pentru că a fost Marți" decât "astăzi mi-a mers port pentru că sunt un ratat".Nu, mie nu mi-a mers prost, nu mi-a mers nicicum, nu am realizat decât când mi-am uitat la telefon că azi e 13 si singurul motiv pentru care mi-a stat imima a fost că mai am 2 zile în care să pot plăti chiria. Dacă trăiești în România, fiecare zi e cu ghinion! Nu  trebuie să fie Marți 13 ca să ai o zi de căcat, oricare zi are potențialul de a se transorma într-o zi de căcat.

Am vorbit până acum despre superstiții despre ghinion însă există și superstiții despre noroc. Acelea sunt totuși mai puțin dăunătoare. Sunt foarte mulți adepți ai găndirii pozitive, s-au scris cărți despre programarea neuro-lingvistică și s-a dovedit că dorințele ne ajută de fapt, chiar dacă se îndeplinesc sau nu. Să-ți pui o dorință înseamnă să plantezi o sămânță. Dacă o uzi sau nu ține de altceva, ține de motivație. De aceea, astăzi, Marți 13 o să-mi doresc să pot continua ce am început și să devin din ce în ce mai bun în ceea ce fac. Încă nu mi-am dat seama ce anume fac dar măcar e mai bine decât să nu fac nimic.

Nu o fi dracu' așa de negru dar e tot un drac!

Scrisesem acum o săptămână un articol despre faptul că nu e așa de rău să te plafonezi, să fii comod. Problema e că ne este greu să vedem lucrurile pe termen lung, eu unul nu am putut niciodată să intueisc sau să-mi imaginez măcar unde voi fi peste un an. Probabil că vefi fi tot aici dacă nu faci absolut nimic, un nebun e o persoană care face mereu același lucru dar se așteaptă de fiecare dată la rezultate diferite. De aceea, să te plafonezi e chiar foarte grav. Așa că, deși dracul nu e chiar atât de negru, e tot un drac. Uneori nu e rău să te faci frate cu dracul până trec podul dar vezi să nu adormi pe podul ăla, sau să te împrietenești prea mult cu dracul.

Dacă săptămâna trecută scrisesem despre comoditate, acum o să scriu despre compromis. Nu sunt chiar aceleași lucru, comodidatea poat fi și un compomis însă nu implică mereu frustrarea pe când un compromis implică mereu frustrări. Dacă tot faci un compromis, trebuie să încerci să îl transofrmi într-o comodidate, alfel o să genereze frustrări până la momentul în care nu o să mai poți suporta acest lucru. Am realizat că ceea ce fac eu nu e o chestie de comodidate ci un compromis. Faptul că nu mă silesc să fac nimic și să complac în situația de față înseamnă că de fapt îmi sacrific starea de bine în schimbul ... Nici nu știu în schimbul a ce de fapt, în schimbul experienței profesionale, cred... Nu știu dacă să mai cred vrăjelile astea corporatiste. Nu există nimic mai canceros în lumea asta decât marile corporații. Găștile astea de porci în costume scumpe nu au adus decât pagubă sufletului nostru. Evident că atunci când îți iei o pâine nu o plătești cu sufletul cu cu bani, avem nevoie și de bani însă raportul muncă/răsplată începe să fie din ce în ce mai prost de la an la an. Și ne prostesc să acceptăm schema asta cu minciunile lor și cu vrăjeli precum strategii de leadership și căcaturi motivaționale. Ne prostesc cu posibilități de avansare și bonusiri de performanță imposibil de obținut.

Am găsit la un moment următoarea poză și mi s-a părut genială.
M-aș mira să nu știe cineva engleză în zilele nostre însă o să pun totuși și traducere:
Iarba e mai verde de partea cealaltă a gardului pentru că e fertilizată cu căcat!

De fapt se referă mai mult la faptul că atunci când vrei să schimbi ceva e posibil ca schimbarea să fie bună doar în aparență, nimic nu e ceea ce pare. Și uite cum căutăm noi diamente în căcat. Dacă te scremi un pic, din orice banalitate poți să scoți ceva folozofic.

Je suis Charlie

Probabil că deja știe toată lumea ce s-a întâmplat pe 7 Ianuarie 2015 în Franța așa că nu o să vorbesc depsre eveniment în sine. Despre ce vreau să vorbesc însă este libertatea de exprimare și cele două extreme ale ei. Ar trebui să ne întrebăm dacă e mai bine să ai voie să zici absolut orice și să se zică absolut orice despre tine și despre lucrurile pe care le respecți sau dacă e mai bine să avem cu toții un morcov imens în cur. Sincer să fiu, eu prefer să fiu în prima extremă, prefer să fiu un golan, un vulgar și un porc.

Cu siguranță că ar trebui să existe anumite restricții sau sancțiuni în ceea ce privește atacul asupra anumitor persoane sau grupuri. Spre exemplu, ar trebui să îndeplinești anumite condiții ca să ai acces la publicații cu conținut vulgar, să ai o anumită vârstă, și să plătești o taxă sau ceva. Dar guvernele sunt proaste, nu realizează că există un potențial financiar uriaș aici. Nu e normal să vinzi la chioșcul de ziare de la conțul străzii publicații în care toți marii profeți sunt desenați în ipostaze obscene. DAR dacă ești fan, le găsești până la urmă, doar că la un preț umflat care să descurajeze producția și să despăgubească persoanele jignite. Așa toată lumea ar fi muțumită.  Am mai zis și o să o mai zic, totul e de vâzare și orice are și un preț. Totul în afară de viața unui om. Sau am putea foarte simplu să ținem aceste publicații private însă am cam încăla dreptul la exprimare. Știu! Ori ții publicația într-un mediu privat, ori plătești taxe. Și mai ziceți că sunt rele taxele.


Să omori pe cineva pentru o publicație fictivă oricât de vulgară, grafică și jignitoare ar fi e de neconceput. Nu ai cum să omori pe cineva pentru asta, să luăm exemplul meu, ca să nu se supere nimeni. Dacă cineva m-ar photoshopa ca și actor principal într-un gang-bang cu negrii homalăi o să-l dau cu siguranță în judecată însă nu o să mă gândesc nici o clipă să îl omor, pot apărea și toate rudele mele în acea poză și toți zeii existenți și inexistenți zămislindu-se asupra noatră. Sau nu am voie nici să zic "homalău"? Sunt confuz! Mai bine mă duc să omor niște jurnaliști, nu?

Acele caricaturi erau fără îndoială exagerate dar nu există nimic mai exagerat decât moartea. Cine a avut curiozitatea bolnavă să caute filmulețe cu decapitările făcute de ISIS știe la ce mă refer. Dacă vi s-a părut șocant să-l vedeți pe profetul Mohamed dezbrăcat ar trebui să vă uitați și la astfel de filmulețe cu execuții, ca să înțelegeți ce înseamnă când moare cineva. Iarăși, nu zic că astefl de acșiuni sunt reprezentative pentru lumea lor, cu siguranță că cei mai mulți musulmani nu sunt de acord cu terorismul la fel cum cei mai mulți cetățeni Francezi nu erau de acord cu acele caricaturi însă ce au făcut teroriștii este incomparabil mai grav decât ce au făcut jurnaliștii. Nu vreau să discut despre musulmani vs. restul lumii, nu e vorba de religie, ci de dreptul de exprimare. Teroriștii puteau fi foarte bine memebrii unei asociații pentru protecția animalelor și să atace un ziar care făcea caricaturi cu animale violate.

Nu m-a deranjat atât de mult reacția reprezentaților religiei musulmane ci reacția alor noștii, a jurnaliștilor români de căcat și a mielilor din biserica Ortodoxă care nu aveau nici cea mai mică legătură cu aceste evenimente. Toți cățelușii și-au băgat cozile între picioare și au încercat să justifice getul teroriștilor zicând că așa e religia lor, că jurnaliștii francezi au căutat-o cu lumânarea, etc. Sunt mândru să afirm cu tărie că mi se rupe pula de părerea unora și că atunci când o să am timp o să-l photoshopez pe Patriarhul Daniel trăgându-și-o craci umeri cu Cristian Tudor Popescu, și ați jhurnaliști care sunt în topul lingăilor acestui popor de paranoici umili învățat să cadă în genunchi, să închidă ochii și să deschidă gura din oficiu, pentru că e mai bine așa.

Ceea ce zice Cristian Tudor Popescu aici, e că trebuie să te aștepți să fii omorât dacă publici astfel de lucruri și Franța ar fi trebuit să se readapteze pentru a fi compatibilă cu imigranții musulmani, ceea ce nu mi se pare deloc normal. Să presupunem că eu sunt adaptul nudismului spre exemplu, păi în casa mea nu intră nici un om cu pantalonii pe el, ori stai afară și vorbim peste prag ori DESCHILOȚAREA!

Nu-mi face deosebită plăcere să fiu vulgar dar prefer să trăiesc în extrema aceasta a obscenităților decât să fiu un mielușel futut.

O altă zi

Iarăși rutină, deja nu mai am despre ce să scriu. Aș putea să comentez știrile sau diverse subiecte, pot să-mi dau destul de bine cu părerea dar prefer să fac ceva original, indiferent cum iese. Chiar dacă scriu despre nimic, măcar fac ceva. Până acum, am simțit că a trecut timpul pe lângă mine, simt că dacă aș muri mâine e ca și cum nu aș fi existat niciodată. Nu e ca și cum vreau să ies în evidență acum, nu vreau să impresionez pe nimeni, vreau doar să simt că fac ceva important. Am fost mereu altruist însă am luat și multe țepe. Nu mi-au pierit intențiile bune doar că prefer să nu mă exteriorizez. Am mai avut tentative de a scrie însă nu a ieșit niciodată cum am vrut eu sau în unele cazuri nu a ieșit cum au vrut alții. Obișnuiam să mă consum pentru ce credeau alții dar am înțeles că nu ai cum să îi mulțumești pe toți. Atât timp cât exiști, o să deranjezi pe cineva orice ai face. Am încercat să fiu complet transparent, să nu ies în evidență, să ascund absolut tot ce pot ascunde, să nu am nici o părere și nici o expresie de personalitate, să fiu de acod cu toată lumea doar ca să mă pot integra. Și pentru ce? Unde sunt "prietenii" mei acum? Doar pentru faptul că nu mai reușeam să ies cu ei pentru că munceam sau pur și simplu nu aveam destulă energie psihică, i-am pierdut pe toți. S-au dus cum au venit, am rămas doar eu, gol și transparent, exact cum m-am chinuit să devin ca să le fac toturor pe plac. Nu e vina lor până la urmă, e vina mea. Și văd că trec zilele ți nu realizez nimic, nu las nimic în urmă. De aia am ales să scriu, chiar dacă scriu despre nimic, simt că fac ceva, simt că există undeva amprenta mea. Unii fac graffiti, alții fac copii, fiecare încearcă să lase ce poate în urmă. Poate că o să am și copii la un moment dat, momentan nu mă văd făcând asta, abea reușesc să am grijă de mine.
Cred că scrisul îmi face bine, deși cu cât scriu mai mult cu atât dezgrop mai multe lucruri rele. Sunt mereu cam aceleași lucruri, aceleași stafii. Cum ziceam, am avut mai multe bloguri însă au ajuns toate să fie șterse. Și nu de dragul creației, ci pentru că preferam să nu recitesc ce am scris. De fapt de multe ori nici nu îmi citesc articolele, de aceea o să vedeți multe greșeli de exprimare. Știu că dacă le citesc există șanse bune să le șterg.

Bani

Banii, un subiect foarte delicat și de interes major. De fapt nici nu cred că există vreun lucru care să ne preocupe mai mult în lumea asta decât banii. Înainte să continuați să citiți acest articol, dați-mi voie să vă dezamăgesc de pe acum și să vă zic că nu o să fie nici un fel de răsturnare de situație și nu o să vă mint spunându-vă că sunt pe lumea asta lucruri mai importante decât banii. De fapt, dacă mă plătiți vă zic orice. Minciunile astea despre lipsa de importanță a banilor le auziți cel mai des de la unii terapeuți sau preoți, adică oamenii care vă iau banii ca să vă dezvolte spiritul. Ironic, nu? Să faci bani promovând anti-materialismul. Recunosc că am căzut și eu în capcana dezvoltării perosnale. Eu și alți câțiva fraieri am plătit cu bani grei o doamnă să ne dezvolte spiritual. După cum vedeți, a funcționat, în sensul că acum chiar m-am trezit. Schema era că după ce făceai cursul puteai să prostești la rândul tău alți fraieri care să te plătească să le deschizi al treilea ochi cu toporul. Grupurile astea de dezvoltare personală sunt ca niște secte. Oamenii ăștia sunt cei mai mari viermi ai pământului, până și dorința omului de a se autodepăși, care e cea mai înaltă și mai nobilă necesitate, poate fi exploatată. Să nu mai  vorbesc de preoți că nu mai termin nici mâine. E normal să fii recompensat pentru efortul tău, chiar dacă nu e unul fizic, problema e când raportul muncă/plată nu e corect și mai au și alții de suferit.

Eu zic că e mai corect să faci bani hrănind oameni sau oferindu-le orice alt lucru din piramida necesităților, cum ar fi siguranța, adăpostul, chiar și satisfacerea sexuală, de aceea am un respect mult mai mare pentru curve decât pentru preoți. Dar deja întreci măsura când începi să manipulezi nivelul superior al piramidei necesităților. Chiar și ce face Facebook, expoatând latura noastră socială și nevoia de a ne afirma, păcălidu-ne să ne publicăm viețile pe site-ul lor plin de alte anunțuri după urma cărora fac ei bani, e total grețit!

Nu zic că e rău să faci bani, dar depinde cum îi faci, până la urmă chiar și la nivelul inferior se pot face escocherii, sunt corporații care manipulează și industria alimentară. De fapt, dacă stau să mă gândesc, e cea mai intens manipulată industrie prin chimicalele și aditivii pe care ni-i pun ăștia în mâncare ori să ne facă dependenți ori să își minimizeze costurile de producție. Ideea e să faci banii pe cisnstite, să nu fii escroc, nu aș avea nici o problemă cu preoții dacă nu ar fi plini de bani nemunciți obținuți prin exploatara slăbiciunii umane. De fapt toate industriile mari exploatează slăbiciunile noastre. McDonalds ne exploatează pofta de mâncare, Facebook ne exploatează dorința de afirmare socială. Toate marile corporații sunt de fapt mari escrocherii.

Cu un lucru sunte de acord, unde sunt bani, sunt și escroci, în rest banii sunt foarte buni. Să vină cineva să-mi spună că la un job spre exemplu nu contează banii, că îl plătesc eu cu 700 de lei pe lună să facă ce a visat, indiferent ce ar fi acel lucru, îl plătesc și să doarmă cu condiția de a nu avea nici un  alt venit și de a fi nevoit să își suportea aobsolut toate cheltuielile din banii ăștia. Zi-mi tu mie că nu contează banii când ești pe stradă în mijlocul verii, în cenrul orașului unde (în România) nu există nici o cișmea și nu ai portofelul la tine. E adevărat că banii nu cumpără orice, dar cumpără 90% din lucruri, inclusiv hrana, adăpostul și o bună parte din sănătate. Pentru că în mediul în care trăim nu ai cum să nu iei pastile, nu ai cum să nu contactezi la un moment dar un virus micuț sau o bacterie care să poată fi combătută doar cu medicamente.

Cine crede că banii nu aduc fericirea înseamnă că nu se droghează destul și nu merge la curve. Glumesc! Cine crede că banii nu aduc fericirea să mi-i dea mie că eu am ce face cu ei, pomit că nu o să mă droghez.

Datorită banilor trăiești ca un sclav însă fără bani suficienți ești un sclav și mai mare, nu o să-ți permiți decât lucrurile cele mai ieftine, abea o să ai ce mânca, nu o să-ți permiți o vacanță, nu o să-ți permiți să plătești spitalizarea, etc. Există și distracții gratuite însă mult prea puține. Și ca să mergi pe munde ai nevoie de bocanci, rucsac, etc. Fără bani nu mai poți trăi decât în anumite triburi. În societatea noastră fără bani ești liber doar să mori; de fapt și pentru aia ai nevoie de bani.

Logic că toate astea sunt aranjate de căte alții mult mai mari ca noi. Și prin "mai mari" mă refer la faptul că au mai mulți bani, pentru că cine are bani are orice. Totul are un preț și aproape orice lucru e de vânzare. E drept că unele lucruri sunt mult prea scumpe însă tot au un preț. Au rămas mult prea puține lucruri cară să nu fie de vânzare. Așa că nu am cum să respect oameni care fac dezvoltare personală pe foarte mulți bani. Pe de altă parte nu ne-a obligat nimeni să dăm banii pe așa ceva, doar că a început să se poarte, am putea să ne discupăm și să spunem că în zilele noastre TREBUIE să ai sau să faci anumite lucruri. E slăbicionea noastră că ne lăsăm manipulați de acest TREBUIE însă e o slăbiciune comună. Singura noastră vină e că ne-am născut oameni.
Cu siguranță că ar trebui să schimbăm aceste lucruri, cu sigururanță că sunt multe lucruri în neregulă cu lumea în care trăim și doar noi avem puterea de a o face. Aș putea ca în continuarea acestui articol să-mi prezind viziunea utopică despre viitor însă v-am promis  încă de la început că nu va fi nici o răsturnare de situație și sincer să fiu, mă îndoiesc că o să trăiesc să văd această schimbare așa că o să mă rezum strict timpul pe care îl mai mai, timp în care "Money makes the world go round".

Frustrae

Știu că nimeni nu vrea să citească despre frustrările altora pe Internet, inițian voiam să scriu despre altceva dar încerc să fiu cât se poate de sincer și de autentic. Ce mai știu este că nu e bine să personalizezi nici prea mult, pentru că sunt sigur că pe nimeni nu interesează viața mea personală, nu-i pasă nimenui ce am mâncat azi dimineață sau care e formația mea preferată. Voiam să zic culoarea preferată dar sufăr de dicromatism. Vorba vine, "sufăr", cred că e cea mai banală afecțiune de care poate suferi cineva, nu m-a încurcat cu absolut nimic niciodată. Oricum, îmi permit să scriu și despre asta pentru că sunt la început și încă nu citește nimeni acest blog.

De ce am intitulat acest articol frustrare? Pentru că asta simt acum, frustrare și nemulțumire. În general frustrarea vine din incapacitatea de a ne rezolva problemele, oricare ar fi ele, reale sau imaginare, ușoare sau grele, fiecare are modul propriu de a se raporta la problemele sale. Pentru unii e frustrant să ai note mici la Matematică, pentru alții e frustrant să conduci o companie cu 1000 de angajați și să ai o problemă majoră cu produsul pe care îl vinzi. Oricum ar fi, frustrarea e aceeași, e o stare, nu e ceva fizic. Cei ce nu înțeleg asta, înseamnă că au o inteliență emoțională foarte scăzută. Am auzit de multe ori vorbe de genul "păi astea sunt probeleme?". Nu putem cuantifica problemele, pentru că nici acestea nu sunt fizice, sunt doar în mintea noastră.

Sunt și oameni care nu se stresează deloc, mai știți meme-ul ăla cu Yao Ming(Bitch Please)?

Adică ăsta: 

Fix așa sunt unii oameni. Orice li s-ar întâmpla sunt indifirenți. Și sunt cei mai fericiți. Cu toții vorbim de rău de țigani, dar ei sunt printre cei mai fericiți oameni. Știu să se distreze, știu să trăiască clipa, se mulțumesc cu puțin și au totuși și valori puternice, țin foarte mult la familiile lor spre exemplu.
Chiar dacă nu au un acoperiș deasupra capului, mănâncă mereu bine, ascultă muzică, danseasă. Nu că aș fi fan al culturii lor, doamne ferește! Dar mi-aș dori să pot fi atât de miserupist? Ai auzit vreodată de un țigan cu depresie?


Acum să trecem la lucruri personale. De ce sunt eu frustrat?
Sunt frustrat pentru că trebuie să simt că trebuie să fac o schimbare și totuși nu sunt destul de motivat să o fac. E o luptă cu mine însumi. Am o vagă idee despre ce aș vrea să fac dar nu sunt 100% convins. Tot încerc de ceva timp să încep măcat să învăț un pic de web design. Am mai făcut asta, știu că sunt capabil dar cu toate astea nu-mi găsesc timp pentru asta, mereu fac diverse lucruri neimportante. Am ajuns să mă bazez doar pe instinct și să caut satisfacții pe termen scurt, ceea ce nu e bine. Știu ce e în neregulă cu mine și cu toatea astea simt că nu am puterea să mă schimb. Amuzant e că vreau atâtea de la mine dar mă ăstept să le facă altcineva. Probabil că aveți și voi de învățat câte ceva din asta. E mai bine să înveți din greșelile altora dar e mai greu, oamenii ca mine trebuie să se convingă singuri. Incercați să nu fiți ca mine ci să faceți voi orice ar trebui să faceți ca să deveniți cine vreți să deveniți. O să încerc și eu asta și o să vă zic dacă mi-a ieșit.
Ce îmi lipsește până la urmă? Îmi lipsesc multe lucruri și toate au la bază statutul profesional. Îmi lipsesc banii în primul rând. Îmi lipsește sentimentul că fac ceva productiv. Nu e ca și cum nu aș face nimic acum sau nu aș munci, doar că munca pe care o fac e un fel de praf în ochi pentru alții. E genul de job unde timpul trece leafa merge. Nu. nu sunt agent de pază, deși aș prefera să fac asta, sunt un fel de Consultant, lucrez cu oamenii, ceea ce îmi place oarecum însă nu există nici o direcție, nici un scop, zi de zi vorbesc cu oamenii doar ca sa mă aflu în treabă, nu văd nici un rezultat, nu există nici un fel de recomepnsă în afară de un salariu mititel, undeva între salariul minim și cel mediu. Nici prea mic încât să fiu constrâns să fac altceva însă nici destul încât să îmi ajungă de la o lună la alta. Norocum meu este că reușesc să mai fac bani și din alte activități. Bănuiesc că raportul bani/muncă e destul de bun, nu m-ar deranja să muncesc mai mult. Munca nu înseamnă neapărat stres. Am avut și situații în care eram stresat și nu munceam. Pur și simplu faltul că stau la un birou și nu fac mai nimic mă omoară, aș prefera să creez ceva, să produc ceva, să pot cuantifica munca mea. Spre deosebire de oameni, calculatoarele au o memorie mult mai bună, oamenii uită ce le-ai spus acum câteva miute, de aceea jobul meu e lipsit de importanță. A vorbi cu oamenii e o pierdere de timp, oricum nu o să rețină nici un sfert din ce le zic, nici eu nu aș face asta, chiar și eu aș prefera să primesc totul în scris. Măcat dacă aș vinde ceva, dar așa... ar putea foarte bine să angajeze un papagal în locul meu.

Nu o fi dracu' așa de negru

A venit și ziua de Luni până la urmă, cum ziceam și ieri, pentru toată lumea a fost început de an, deci astăzi a fost o zi de "reorganizare". Mai mereu se întâmplă asta după o vacanță, ne ieșim din ritm.

Astăzi parcă nu prea mai am așa chef să fac schimbări în viața mea. Schimbările sunt bune însă ne mănâncă multă energie. Trebuie să te readaptezi, nu doar să te obișnuiești cu ce e nou ci să te și dezobișnuiești de obiceiurile vechi. Ceea ce nu e chiar comod dar e cu siguranță realizabil, bunică-mea avea o vorbă : învățul are și dezvăț!
Mai greu e când îți faci un downgrade, când trebuie să te adaptezi la situatii mai grele. Depinde care e zona noastră de comfort și cât de mlt ținem la ea. Unii oameni nu ar schimba nimic doar de frică să nu-și iasă din zona de comfort. Chiar dacă știu sigur că schimbarea pe care ar putea-o face este spre bine, nu or să o facă pentru că e complicat, pentru că trebuie să-și iasă din ritm, pentră că efrotul de a face ceva incomod e mai mare decât câștigul.

Dacă nu o să deviez prea mult de la subiect, astăzi o să scriu despre comodidate.
Probabil că ați observat deja că îmi e foarte greu să mă rezum la o singură temă, am tendința să scriu despre 100 de lucruri în același timp.

Cum ziceam, majoritatea încercăm să ne găsim o zonă de comfort, încercăm să facem astfel încât să ne fie bine dar cu eforturi cât mai mic. Lucrurile astea două sunt contradictorii, nu ai cum să obții ceva fără muncă. Dar poate nu vrei neapărat să obții ceva ci doar să îți fie bine. Și iarăși, depinde ce înțelegem prin "bine". Pentru unii bine înseamnă să ai una coperiș deasupora capului și să ai ce mânca, pentru untrii alții înseamnă să-ți permiți să ieși la restaurmant măcar o dată pe lună și să ai o casă a ta și să trăiești fără datorii iar pentru câțiva, bine înseamnă să trăiești în lux. În fine, probabil că pentru ei nu e lux din moment ce au trăit așa tată viața lor, pentru ei ceea ce numim noi lux e de fapt normalitate. Totul ține de cum te raportezi și la ce te raportezi. Deci nu e chiar atât de simplu cu zona asta de comfort. Depinde de mediul în care trăiești.

Comodiate înseamnă să nu vrei să ieși din zona de comfort. În unele cazuri nici nu merită și există cam două scenarii: nu merită pentru că îți e foarte bine așa sau nu merită pentru că efortul pe care trebuie să-l faci ar fi prea mare în raport cu câștigul. Și iarăși, depinde ce înțelegem prin efort. Pentru unii e un mare efort să se trezească la ora 7, alții numesc asta rutină. Totul e atât de relativ și de subiectiv încât nu prea mai poți să judeci pe nimeni. Nu toți suntem antrenați să facem anumite eforturi, nu înseamnă că nu suntem capabili, ci doar că nu ne-am învățat încă să o facem. Teoretic, orice se poate, practic sunt prea mulți factori. Din păcate, doar când nemulțumirea devine insuportabilă luăm atitudine și începem să facem ceva. Nu e ok să fii nemulțumit însă cei mai mulți, oinclusiv eu, pot tolera această stare un anumit timp.Și e cam trist, pentru că din cauza viziunii pe termen scurt, nu putem realiza ce am putea schimba în doar câteva luni. Dar e prea greu să ne ieșim din ritm, să începem să studiem spre exemplu, să începem să muncim mai cu sport. O să facem într-o zi și asta, poate mâine, poate...

De aceea, să fii concediat poate fi un lucrur bun, pentru că alfel nu ai fi încercat să schimbi nimic, că tot vorbeam ieri de teama zilei de mâine.

Grija zilei de mâine

Nu știu dacă a fost mereu așa însă mai nou, oamenii nu se mai pot bucura de Duminică de frica zilei de Luni. Si nu sunt singurul care are aces sentiment tampit, se pare ca sunt mai multi in situatia mea, deja a devenit un femomen. 

Oare ce o să fac mâine? Nu știu, o să văd mâine! Ce bine ar fi dacă am avea și un buton pentru muncă. Dacă tot muncim ca niște roboți, atunci ar fi normal să ne putem și scoate din priză când am terminat munca, nu?

Astăzi e Duminică și eu nu pot să mă bucur! Pentru că mâine e Luni. Și nu e orice luni, e chiar prima Luni din an. Nu știu ce se întâmplă cu ziua asta de Luni. Singurul avantaj pe care îl aveam atunci când nu aveam un program fix era că nu exista conceptul de Luni, această zi era o zi ca oricare alta. Pe de altă parte nu exista nici Duminică, orice zi era o zi ca oricare alta. Părerea mea e că tot rutina e de vină. Pe mine nu mă deranja așa tare să mai lucrez câte o Duminică, doar că începusem să o fac prea des. Și nu doar că nu aveam Luni sau Duminică ci nu aveam nici zi sau noapte, munceam cum nimeream. Teoretic, aveam un program flexibil, doar că nu prea puteam decide eu când lucrez. Lor le trebuiau un anumit număr de oameni pe oră, ținea de noi cum ne organizam. La început era bine pentru că ne ajutam dar tupă un timp fiecare a început să tragă pentru el și programul se transoformase într-o chestie variabilă și aleatorie, efectiv trebuia să țin un excell cu programul pe săptămână. Deci nici așa nu era bine. Problema e că măsurăm timpul până la începerea muncii, parcă am aștepta asta cu nerăbdare. Câți dintre noi mai numără zilele până la Crăciun spre exemplu? Eu unul nu am făcut asta. Suntem o generație de morcoviți sau ce se întâmplă? De ce stăm cu morcovu în fund că vine ziua de mâine? Oare cei care trăiesc în triburi cum de nu se gândesc la asta? Și în societatea lor chiar că se poate întâpla orice pentru că ei nu au hrană ambalată cu termen de valabilitate de câteva luni, nu au cuști imense de beton. Pe ei îi pândește moarte la fiecare colț și totuși nu sunt așa stresați ca noi. Până la urmă care e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Nu am mai auzite de mult să se moară de foame într-o țară democratică. Mi sunt cazuri sociale izolate dar intens meditizate că în rest, atuncăm tone de mâncare la gunoi.

Ce o să se întâmple luni până la urmă? O să-ți pierzi locul de muncă? Puțin probabil, pentru toată lumea e prima Luni din an, chiar și pentru șefi. Și chiar dacă ar fi să ți-l pierzi, nu se mai găsește de muncă în societatea noastră? Dacă am putea aduce în zilel noastre un om care s-a născut acum 500 de ani și să-i zicem că în lumea noastră poți să devii absolut orice vrei tu dacă vrei cu adevărat ar crede că a ajuns în rai. De fapt nici nu cred că ar putea să conceapă că nu e nevoit să fie tot ce a fost tatăl lui. Nu cred că ar putea percepe libertatea pe care o avem, nici măcar nu ar ști ce să facă cu ea. 

Acesta este paradoxul libertății omului modern, avem atâtea posibilități încât nu știm ce să facem cu ele. Și cu toate astea ne plafomăm, ne conformăm și ne sufocăm în rutină.

Umbre

Când vine vorba de schimbare, unii îți imaginează că poți pur și simplu să o iei de la capăt ca și cum nu ar fi existat nimic înainte însă nu e deloc așa. Oricum ar fi, ceea ce se întâmplă acum nu e decât o consecință. Tu nu ești altceva decât trecutul tău. Toate experiențele tale de alcătuiesc, ele te-am modelat. De aceea, nu poți pur și simplă să îngropi trecutul, mereu o să te bântuie ceva.

O să iau un exemplu foarte comun, cel al fumatului. Probabil că foștii fumători știu la ce mă refer când zic că atunci când te lași e ca și cum rupi o bucată din tine. Chiar dacă nu o să mai fumezi niciodată, o să simți mereu că îți lisește ceva, că ți s-a făcut o nedreptate. Sunt nefumător de mai bine de un an, nu mai simt de mult impulsul de a fuma și cu toate astea mă apucă așa o nostalgie când văd oameni ieșind la țigară, când văd oameni stând în stația de autobuz și aprinzându-ți o țigară, când văd elevi care fumează pe ascuns, etc. Cu toate că acum mă deranjează fumul de țigară mai ceva ca pe un nefumător, tot nu pot să uit că am fost fumător. Sunt sigur că foarte mulți oameni și-au pus în gând să se lase de fumat anul acesta, cei mai mulți nu vor reuși să se lase definitiv. Principalul motiv este că vor simți că nu merită efortul, recompensele nu vin instant, de fapt nu vin aproape niciodată și cel mai trist este că foarte puțini vor înțelege prin ce treci, nimeni nu-ți va da vreo medalie, nefumătorilor li se va părea perfect normal să nu mai fumezi. E cu atât mai dezamăgitor cu cât faci schimbarea pentru altcineva. De cel mai multe ori pe oameni îi interesează doar rezultatul, procesul nu prea contează. Dacă te lași de fumat pentru prietena ta spre exemplu, nu te aștepta să aprecieze asta prea mult și să își arate aprecierea zilnic timp de câteva săptămâni. Unul dintre motivele pentru care m-am lăsat eu a fost că deja toată lumea fuma, nu mai era ceva interesant, devenise doar un obicei. Cel mai greu mi-a fost să renunț la fumatul social, efetiv nu mai știam ce să fac cu mâinile, mă obijnuisem să duc țigara la gură și atât, mă simțeam ca un extraterestru când stăteam în același cerc de prieteni fumători și nu fumam, aveam impresia că toată lumea se uită la mine. Aveam nevoie de o schimbare și asta s-a întâmplat. De fapt tot asta s-a întâmplat acum aproape 2 ani când m-am lăsat prima oară, am reușit să nu fumez timp de 6 luni și apoi m-am reapucat pentru că aveam nevoie din nou de o schimbare. Greșeala a fost că am ales să schimb același lucru.

În general schimbările sunt bune, doar că trebuie să încercăm să ne axăm asupra schimbărilor bune și să evităm să schimbăm aceleași lucruri mereu. Nu e bine să-ți schimbi prea des locul de muncă, mașina și mai ales partenerul de viață. Aveam o prietenă care își schimba mereu partenerii pentru că zicea că nu mai simte flacăra aia și nu poate să fie într-o astfel de relație. Ce nu înțelegrea ea este că relațiile se transformau. Și transformarea e tot un fel de schimbare, tot ceea ce iese din rutină este de fapt o schimbare.
Schimbarea are rolul de a schimba un obicei însă trebuie să avem grijă să nu devină ea un obicei în sine.

De ce am numit acest articol "Umbre"? Pentru că mereu vom avea o umbră, putem alege să nu întroarcem capul și să nu o vedem însă va fi mereu acolo. Deși e aproape inofensivă, sunt și persoane care se sperie de propria lor umbră. Depinde doar cum o privești, însă de schimbat nu poți să o schibmi, ce ai făcut va rămâne făcut, timpul funcționează într-un singur sens și e mai bine așa.

Ieri

Chiar dacă ieri(02/Ianuarie/2015) nu am reușit decât să scriu titlul articolului, m-am gândit toată ziua la ce o să scriu și totuși nu am făcut-o, așa că astăzi o să vobesc despre Procrastinare și despre ziua de mâine.

Acest articol este de fapt scris pe data de 3 pentru data de 2 și corectat pe data de 4, nu că ar avea vreo importanță pentru cititori dar așa îmi place mie să fiu corect.
Astăzi(indiferent care ar fi acel "astăzi") vreau să discut despre procrastinare și despre timp la modul general. Pe lângă zambetul fals pe care mi-l inspiră replicile de genul "nu ne-am mai văzut de un an",  mă cam întristează glumițele astea, puteam să jur că vor exista persoane care nu se vor putea abține să nu facă  gluma asta, sper doar că nici lor nu li se mai pare amuzant. Cu toții știm că au trecut de fapt câteva zile și totuși... . Pe mine cel puțin, ideea că a mai trecut un an mă însăimântă. Oamenii au fost mereu obsedați să cuantifice lucrurile. Ne place să împărțim timpul în ani, zile, săptămâni, ore, etc. Nu o să trec prin toate subunitățile de măsură ale timpului, nu asta e ideea. Englezii spre exemplu au o unitate de măsură și pentru două săptămâni, se numeste "fortnight". De ce o fi fost nevoie de un termen care să definească două săptămâni, chiar nu știu. Și oare de ce doar la cumăna dintre ani facem o analiză retrospectivă a anului ce a trecut? A devenit un clișeu să zici că trimpul trece prea repede, că nici nu știi cum a trecut anul. Dar clișeele au ajuns să fie clișee dintr-un motiv foarte important, sunt adevărate! Timpul trece pe lângă noi din ce în ce mai repede. Pe măsură ce înaintăm în vârstă parcă timpul trece și mai repede. Ne amintim că acum câțiva ani reușeam să facem mult mai multe lucruri într-o singură zi. Și nu sunt eu primul care spune asta, au mai spus-o și alții de nenumărate ori.

Părerea mea este că am ajuns să trecem prin ani ca prin brânză din cauză că procrastinăm, sau, mai pe românește, lenevim. E o problemă din ce în ce mai răspândită și ne face rău în primul rând nouă ca indivizi. Cu siguranță că lenea nu e bună nici pentru companiile la care lucrăm, sau pentru societate în general, dar vreau să mă rezum acum doar la individ. Din cauza lenei astăzi devine mâine iar mâine devine ieri și tot așa. Ziua de mâine nu sosește niciodată, ziua de mâine e un concept, mâine=azi++ /*pentru cine are habar de programare*/. Nici măcar nu avem certitudinea că va sosi acea zi de mâine și pentru noi. Chiar dacă soarele răsare în fiecare zi de miliarde de ani, până acum nu știm decât un singur lucru sigur despre existența noastră, faptul că e limitată, că una dintre zile va fi de fapt ultima zi. Ziua de mâine poate să existe sau să nu existe, nu vom ști cu siguranță decât atunci când vom ajunge acolo, e ca și pisica lui Schrodinger.
Și când în sfârșit sosește, nu prea mai contează ce ți-ai propus azi, pentru că azi devine ieri
Chiar dacă realizezi sau nu, timpul oricum trece, dacă tot amâni să faci un lucru, orice ar fi el, o să te prindă acea zi în care nu o să mai aibă rost să-l mai fac. Nu mă refer neapărat la moarte, ci la termene în general. Și moartea e tot un termen până la urmă, doar că e neștiut de cele mai multe ori. Într-o zi nu o să mai poți avea jobul pe care ți l-ai dorit, pentru că o să ieși la pensie (asta în cel mai bun caz), dar până atunci mai sunt o sumedenie de alți factori care pot interveni cum ar fi alte persoane care să-ți ia locul. Cred că asta se întâmplă cel mai des în cazul lenei, apare altcineva care să îndeplinească sarcina respectivă. Uneori asta e bine, dar de cele mai multe ori e rău. E trist dacă ajunge altcineva să-ți trăiască visul(chiar și pe muncă cinstită) și mai puțin trist dacă apare cineva care să-ți facă
"treburile murdare". Apăruse o adaptare după vechea zicală "nu lăsa pe mâine ce poți face azi" mai nou se spune " ce nu poși face azi lasă pe mâine că pote nu mai trebuie facut! ".

De aceea, dacă tot vrei să leneveși, lenevește să faci lucruri care nu-ți plac și nu te ajută dar grăbește-te să faci lucrurile care îți plac. Totuși, e un pic mai complicat de atât, trebuie să ținem cont de priorități și de necesități, uneori prioritatea nu e neapărat și o necesitate. Fă ce îți place și ce crezi că e bine pentru tine. Cu binele iarăși e o altă discuție, ce e cu adevărat bine? Dacă deschid subiectul ăsta intru cu el în 2016. Oricum ar fi, fă ceva numai nu lenevi!

Prima zi

Oamenii își setează mereu obiective noi la început de an. De fapt unele nici măcar nu sunt atât de noi ci ne-au rămas din anii precedenți. Dacă ni le împlinim sau nu e deja altă poveste, o să vorbesc într-o zi și despre asta. 

Oricum ar fi, e mai bine să pășești în noul an cu gânduri bune. Sentimentul acesta că o să începi să faci ceva cu viața ta te face mai bun. Chair dacă sunt de scurtă durată, aceste bune intenții ne ridică stima de sine și ne dau un bonus de energie psihică. 

Cu toții știm că e deja un clișeu să-ți propui să slăbesti, să te lași de fumat sau să-ți schimbi job-ul. Chiar dacă nu o să reușești anul acesta, la in anumit moment tot se va întâmpla. E de fapt vorba de atitudine. Iar atitudinile se formează în timp. nimic nu se îmtâmplă instant.

S-au scris atâtea despre gândirea pozitivă și autosugestie încât simt că nu are sens să insist pe acest subiect. De fapt nici nu sunt prea convins de aceste tehnici. Chiar îmi ziceam în glumă că anul ăsta vreau să mă îngraș, să mă reapuc de fumat, să-mi pierd locul de muncă, să mă despart de iubită și să rămân complet singur. Asta ca să atrag exact opusul

.

Eu cred că e bine să ai așteptări cât mai realiste și să-ți dorești lucruri modeste, realizabile. După ce obții acele lucruri poți să treci la următorul nivel și să-ți dorești altel lucruri mai greu de obținut. De fapt cam așa funcționează psihicul uman, e un blestem și o binecuvântare în același timp, această schemă nu ne poate aduce niciodată satifacerea deplină. S-a descoperit că în timp ce îți satisfaci o trebuință, oricare ar fi ea, în mintea ta deja începe să se instaleze o altă dorință. 

Secretul constă în a savura momentul; ușor de zis dar greu de făcut. Ar fi ideal dacă am reuși să ne acordăm puțin timp pentru a ne bucura de lucurile pe care tocmai le-am obținut, oricât ar fi de mici. Dar în lumea asta, parcă nimeni și nimic nu mai poate să aștepte.

Spre exemplu când ajungi acasă și ești mort de foame, te duci la frigider și înfuleci primul lucru pe care îl vezi. Încet, foamea începe să se potolească, și chiar în timp ce mesteci, până să termini de mâncat primul fel, începi să simți nevoia unui desert. Și după ce te simți plin, și nu mai încape în tine nici un aliment, începi să te gândești la alte nevoi cum ar fi: nevoia de odihna, de relaxare, acuma fiecare după priorități. Partea cea mai bună e că o să uiți imediat ce ai mâncat, pentru că în societatea noastră a mânca e un lucru firesc și chiar banal. Nu vreau să dau exemplul copiilor africani sau a oamenilor fără adăpost pentru că, să recunoaștem, nu prea ne pasă de ei, cum spunea cineva "cel sătul nu-l crede pe cel flămând" însă ne cam batem joc de planeta asta și ne noi înșine în primul rând.

Prin natura sa, omul nu poate fi niciodată pe deplin mulțumit. Bineînțeles că aceste lucruri se pot modela însă nu e ușor, tot ce faci împotriva naturii tale animalice e frustrant, cel puțin la început, probabil că prin dresaj se corectează aceste defecte. 

Apropo de dresaj, chiar mă mir cum am reușit totuși noi oamenii să nu mai fim deranjați de a stra într-un spațiu închis, în fața unui monitor, 8 ore pe zi. Pardon! nu e frumos să zici dresaj, acum se numește educație. Îmi cer scuze că îndrăznesc să gândesc, șiu că unii oameni au depus eforturi mari pentru a proiecta scheme de manipulare complexe. Dar și aceste scheme sunt bazate până la urmă tot pe slăbiciunile noatre. Omul simte și nevoia să se afirme, să se dezvolte, nu doar să se hrănească și să se odihnească.

Stima asta de sine ne omoară. Am reușit să evoluăm astfel încât putem sări peste trebuințele primare pentru a atinge un nivel mai înalt al trebuințelor. Murim de frig în garsoniere dar ne dăm cu Merțanu' Și nu mă deranjează că unii fac asta cu viețile lor, dar sunt foarte mulți care calcă peste nevoiele altora doar pentu a-și hrăni eul. Sunt mari conducători care își bat joc de semenii lor. Și nu mă refer doar la politicieni, subictul acesta e deja prea dezbătut, mă refer la manageri, la cei ce-și storc angajații pe un salariu de 50 de ori mai mic decât al lor.   Eu zic că merităm aplauze, ca specie. Să ne aplaude maimuțele și delfinii!

Știu că nu ne puteam rezuma doar la nevoile care țin strict de supravieșuire însă nici nu pot trăi cu ideea că viața e făcută să respecți rutina doar ca să ai cu ce să-ți plătești facturile. Ceva nu e în regulă. Din ce în ce mai multă lume se întreabă dacă nu o fi mai bine în junglă decât în marile orașe. Cam contradictorie natura asta umană, nu?

În fine, ce-mi propun eu anul acesta: să ies din rutină și să scap de grija zilei de mâine, un sentiment care iarăși, face parte din rutină. Nu mă interesează neapărat să câștig mai mulți bani, deși asta sigur mă v-a ajuta să mai scap de grija zilei de mâine, tot ce vreu e să nu mă mai simt ca un roboțel ci să fac ceva și pentru mine.

Și nu în ultimul rând, vreau să scriu câte ceva în fiecare zi.